Iata ca mai dau si interviuri din cand in cand, adica atunci cand mi se iau. 
Gicu “Gojira” Andreescu si Nicolai Bogdan despre radio, femei, despre poezie si amintiri din copilarie in Playboy-ul de aprilie 2013. Revista poate fi gasita la chioscurile de ziare pana la inceputul lunii mai. Lectura placuta!
Am raspuns la cateva intrebari pentru site-ul Sping.md din Moldova:
Bogdan Nicolai: Viața mea de zi cu zi e cam ca la radio, e o prelungire a emisiunii
Bogdan Nicolai are o legătură specială cu Moldova și câțiva moldoveni cunoscuți de aici. „Iubesc foarte mult Moldova de peste Prut și oamenii de acolo. Mă leaga o prietenie veche cu pictorul Ion Sfecla, care este și profesor de pictură la Colegiul Republican de Arte Plastice din Chișinău. De asemenea sunt prieten de ani de zile cu scriitorul Mihail Vakulovski. Am avut câțiva colegi de facultate din Chișinău cu care m-am înțeles excepțional și sunt fan înrăit Zdob și Zdub. Iar lista poate continua cu unele dulciuri care se găsesc doar la voi și, bineînțeles cu vinurile și brânza din Moldova.
Am fost de două ori la Chișinău. Când eram mai mic am fost dupa fete. Doamne, cât sunt de frumoase! Iar acum vreo doi ani m-am întors cu treburi mai serioase legate de muzică. Iubesc estul în general. Am fost și în Ucraina de patru ori, la Kiev și Odessa și îmi doresc să stau câteva luni la Moscova.”
Citeste mai departe aici
Ii ofer o recompensa uriasa celui care o gaseste pe Marla din Fight Club. Avem ceva important de discutat. Pentru cei care se incumeta sa plece in cautarea ei si nu stiu de unde sa inceapa, iata locul: The Composites este un blog pe care puteti gasi portretele robot ale personajelor din romanele preferate. Sunt realizate cu mare atentie pe baza descrierilor facute de marii autori. Succes!
Marla (Fight Club de Chuck Palahniuk)
Daisy Buchanan (Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald)
Humbert (Lolita de Vladimir Nabokov)
Aomame (1Q84 de Haruki Murakami)
Cu luna dupa ureche
Hat, hat, hat, hat, te balansai
Si mangaiai un sobolan cat un motan.
Al dracului, cat de frumos dormea! Cat de frumos dormea!
Ce pofta de moarte-ti facea!
Ascultandu-te povestind, asa, cu luna dupa ureche,
Cu cuvinte de pe vremea cuvintelor,
Cine stie de cand nu mai respiram…
Mai bine tac
Mai bine tac in mortii mei si zic mersi:
Altii nu vad decat cotete, de la ei din bucatarii.
Dar eu, prin geamurile mici, ca de chilii,
Te vad cum iti ridici cortinele, in bordelul de vizavi.
Asa ca ii sarut nevesti-mi, de noapte buna, starile,
Mirosul ei de gospodina sa imi desfunde narile,
Ca sa te-adulmec de departe, tarfa plina.
Inainte sa te arunci in gol
Inainte sa te arunci in gol de pe stanca
Nu te uita in jos, ca ai sa ametesti
Si va parea un accident stupid.
Inainte sa te arunci in gol de pe stanca
Trebuie sa fii perfect lucid.
Inainte sa te arunci in gol de pe stanca
Nu te uita in sus, ca ai sa te simti vinovat
Si va parea ca nici pe moartea ta nu esti stapan.
Inainte sa te arunci in gol de pe stanca
Trebuie sa fii total nebun.
In casele parasite in graba
In casele parasite in graba, bibliile au ramas pe masa.
Tocmai spusesera la televizor unde sa le deschida si ce sa citeasca.
Prin ferestrele sparte, vantul intra si le rasfoieste:
Apocalipsa dupa Ioan, apocalipsa dupa ureche, apocalipsa lu’ Peste.
…
Citeste si Haruki Murakami
Eu oricum nu prea vad bine, asa ca, daca tot ating cartea cu varful nasului cand citesc, macar sa nu stau si incruntat. Pe cat e de desteapta ”La rasarit de Eden”, pe atat e de calda, de relaxanta, un roman cum rar s-a mai vazut in biblioteca tanarului psihopat Bogdan Nicolai. La randul sau, dintre toti cei devorati de mine in ultima vreme, John Steinbeck este singurul care nu a avut o copilarie traumatica, probleme cu drogurile, vizite la psihiatru si alte cochetarii de scriitor.
Ba chiar si-a petrecut primii ani de viata intr-o casa absolut superba din Valea Salinas (California), un loc prin care isi cara intelepciunea si personajele acestui volum delicios ca fructul de zmeur. In tinerete, Steinbeck a hoinarit prin toate statele americane intr-o camioneta cu rulota, impreuna cu Charley, cainele sau, iar mai tarziu i s-au ecranizat patru romane, unul dintre ele (Soareci si oameni) chiar de trei ori, a scris scenariul pentru alte zece filme greu de ignorat si a primit mai tarziu premiile Nobel si Pulitzer tot pentru… tot. Pana si moartea i-a fost frumoasa, stingandu-se la saizeci si sase de ani, dintr-un infarct, ca un american american.
La rasarit de Eden este “singura carte pe care am scris-o vreodata”, dupa cum insusi declara, o poveste despre bine si rau, despre putere si nevolnicie, despre iubire si ura, frumusete si hidosenie. Personajele, membrii familiilor Trask si Hamilton, sunt inspirate, precum Moromete, din realitate, Samuel Hamilton fiind chiar bunicul scriitorului. Si chiar se simte ca l-a cunoscut si ca l-a iubit inainte de a-l tintui intre coperte. Pentru ca Samuel, batranul imigrant irlandez cu minte de inventator, are ceva dintr-un tata bun sau dintr-un bunic intelept, ceva care-ti aduce aminte de copilarie, de credinta, de vise, de multe intrebari cu raspunsuri nu neaparat adevarate, dar cu siguranta linistitoare.
Si cum lumea are de fapt numai o singura poveste, cea despre bine si rau, la capatul celalalt al moralei se afla Cathy, femeia cu tragedie in loc de trecut, Kate, matroana si prostituata cu ochi neomenesti si dintii tot de fiara, Cathy/Kate, diabolica din viata fiecaruia, cea care te transforma din omida in barbat daca ii supravietuiesti sau in molie trista, misogina si frustrata daca-i ramai dator pe viata cu o viata. Tacuta, calma, intruchiparea raului mocnit, de fapt latent, vorbeste rar, doarme, viseaza, fixeaza undeva in zare un punct numai de ea stiut si il priveste indelung, gata oricand s-atace.
Era capabila de o relaxare totala intre momentele de actiune. De asemenea, stapanea la perfectie o tehnica fundamentala de lupta: sa-ti lasi adversarul sa-si uzeze fortele pana la infrangere sau sa-i indrepti forta impotriva propriilor lui slabiciuni. [...] Kate nu se grabea. Isi fixa telul intr-o clipa si apoi si-l scotea din minte. Se apuca sa-si elaboreze metoda. Isi schita un plan si apoi il ataca, iar daca prezenta cea mai mica slabiciune, il distrugea si o lua de la capat. Victima ei: Adam Trask, singurul care nu a putut mirosi prin coaja fina, veninul si amarul din marul pacatului.
Desi Charles, fratele lui, a vrut sa o izgoneasca atunci cand a venit de nicaieri, ranita grav, la usa lor, desi inteleptul Samuel nu a putut citi nimic in ochii ei, desi la fel de inteleptul servitor chinez, Lee, se temea de ea ca de demoni, Adam nu a vazut-o pe Kate decat cu ochii larg inchisi, vis din care nu s-a trezit pana la primul foc de arma care i-a strapuns umarul. Drama, depresia, dezastrul din sufletul sau leaga strans firul povestii de o discutie ce ii sta cartii drept cotor. Mitul lui Cain si Abel este dezbatut impreuna cu Lee si cu Samuel.
Cele saisprezece versete din capitolul patru al “Genezei” demonstreaza ca pana si Dumnezeu poate avea o preferinta, alegand jertfa lui Abel si respingand-o inexplicabil pe cea a lui Cain. Alungat, Cain simte nevoia de razbunare, iar aceasta este povestea fiecaruia dintre noi, povestea simbol a sufletului omenesc: Cea mai teribila groaza pe care o poate simti un copil este sa nu fie iubit si se teme ca de moarte sa nu fie izgonit. Cred ca fiecare om din lume a simtit mai mult sau mai putin ce inseamna sa fii izgonit. Iar o data cu izgonirea vine si furia, iar furia atrage dupa sine o fapta rea, razbunarea pentru izgonire, iar fapta rea aduce pacatul – aceasta este istoria omenirii.
Acelasi pasaj biblic arunca in capul lui Lee o multime de semne de intrebare, ca o bomba artizanala plina de cuie si bucati de metal. Acolo unde Dumnezeu il intreaba pe Cain de ce este suparat, El spune: Daca faci bine, vei fi bine primit, dar daca faci rau, pacatul pandeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu il vei stapani. Acest tu il vei stapani suna ca o promisiune facuta lui Cain ca va reusi sa invinga pacatul. Biblia Americana Populara nu il traduce ca pe o promisiune, ci ca pe un ordin, prin tu sa-l stapanesti.
Insa nici aceasta nu era forma initiala, cuvantul originar al scriitorului originar. Studiind ebraica alaturi de patru invatati chinezi, probabil singurii in stare sa foloseasca cum trebuie opiumul, in scop meditativ, Lee a gasit marele raspuns: Tu poti sa-l stapanesti! Cuvantul timsbel – ai ingaduinta – iti da posibilitatea de a alege. Alegerea, cea care il face pe om asemenea lui Dumnezeu. Bine sau rau? Bine SI rau. Instinct sau ratiune? Ratiunea instinctului. Pacat sau fapta buna? Eu unul, aleg pacatul si ma judec singur, iar daca citesti cartea asta, am facut inc-o fapta buna.
Citeste si “Herzog” de Saul Bellow
Acum doi-trei ani, ziarul The Guardian publica fotografii cu camerele de lucru ale unor scriitori contemporani. Unele sunt adevarate birouri cu fotolii mari din piele, cu peretii acoperiti de carti, harti, tablouri si glob mare pamantesc. Altele, cat se poate de simple: o masa de lucru, un scaun si o canapea. Nu putini sunt cei care lucreaza in pat, acolo unde invatam si eu, in timpul facultatii, pana cand somnul ma lipea cu urechea de paginile reci ale manualelor de jurnalism. Unii scriu de mana, altii prefera un PC cu ecran mare, altii un laptop mic si cochet.
Nostalgicii tasteaza zgomotos la masini vechi de scris. Sunt si romancieri fara o camera de lucru, care isi gasesc inspiratia prin cafenele, camere de hotel si chiar pe bancile din parc. Sunt scriitori care aduna idei un an intreg si le astern pe hartie timp de doua-trei luni de vara sau de iarna. Nu fac nimic altceva. Doar scriu, scriu si consuma un camion de sandvisuri si o cisterna de cafea. Cei mai sarguinciosi lucreaza mereu, cate doua-trei ore pe zi si nu isi pun perechiile de pleoape sa se imbratiseze pentru intuneric pana cand nu au intepat foaia cu ultimul punct, ultimul punct dupa zece pagini perfecte, ultimul punct… Fiecare roman cu nebunul din spatele lui.
Si in timp ce sarbatoream aceasta mare diversitate, mi-am amintit ca scriu de mic nuvele, poezii, scurte povesti, ca altceva nu m-as vedea facand in viitor, decat daca nu voi putea trai numai din asta, decat daca imi va muri pushtiul cel cool de foame sau va urla nevasta dupa rochii minunate de care o voi dezbraca oricum. Asa ca m-am intrebat inevitabil cum este nebunul din spatele primului meu roman. Cum? Greu de spus. Caci eu nu am un loc anume in care imi place sa scriu: scriu la birou, scriu si acasa si in parc, in calatorii, in cafenele, in avion si in masina.
Nu sap in piatra cu aceeasi dalta: orice calculator e bun, scriu pe caiete, foi si foitze, chiar si pe cartele de metrou sau pe servetele. Notitele si ideile pentru primul meu roman sunt raspandite pe trei agende, in telefonul mobil, pe un memory stick, doua computere, in adresa de mail si pe cateva foi A4. Daca cineva ar vrea sa afle despre ce scriu, ar trebui sa fie medic psihiatru pentru ca unele ganduri suprarealiste nici eu nu mi le pot descifra. Ar trebui sa fie si hacker, grafolog, detectiv si bunicel la puzzle.
Singurul stalp de sustinere este stiloul de lemn cu cerneala neagra de care nu m-am despartit niciodata in ultimii zece ani. Daca scriu de mana, refuz pixuri, creioane sau alte stilouri. In afara acestui catarg, corabia mea nu are panze, ancora sau directie. Cat despre personaje… hmmmm… Daca urmaresc un personaj din viata reala, el trebuie sa transmita MULT. Si tare greu ii mai gasesti pe acestia.
Inconjurat de barbati care zilnic framanta si transpira joystick-ul de la consola sau telecomanda de la televizor, care dezbat Gazeta Sporturilor, discuta despre parcarile de la Mall, vor sa inlocuiasca tot ce nu au cu bani, poarta certuri nascute din frustrari si se intreaba mereu daca “as fute-o?”, “ai fute-o?”, “m-ar fute?”, “l-ar fute?”, “ne-ar fute?”, “s-au futut?”, e tare greu sa te inspiri. Inconjurat de femei slabe, care se complac in ipostaza de femei slabe, e si mai greu sa nu renunti. De ce n-au vise? De ce nu au curaj? De ce se-mbraca prost chiar si atunci cand se imbraca scump? De ce se lasa umilite, cand cu doar trei-patru rafturi de carti citite in plus, pot avea lumea la picioare?
Iar daca iti cauti personajul principal, trebuie sa fie PLIN DE VIATA. E tot ce simt, e tot ce stiu, trebuie sa fie plin de viata: nebun si frumos, nebun, nebun frumos. Distrus de vechi obsesii, sa nasca noi obsesii. Trebuie sa aiba drame, secrete, sute de povesti. Sa urasca de moarte, iar ceilalti sa-l urasca. Sa taca zilele, sa strige noptile. Sa rada perfid, pervers, sa vrea si sa nu vrea. Sa minta asa… doar ca sa minta, sa stie tot, dar sa nu recunoasca. Sa stie cum e, dar totusi sa se intrebe. Sa vrea sa fie scris, daca tot i-a fost scris.
Cand il gasesti, nu-i mai da drumul! Privindu-l, te va face fericit. Iubeste-l! Numai iubindu-l, ii poti afla iubirea. Ai cam vrea sa stii cum iubeste, nu-i asa?
Citeste si Maria
Port mare, oras mic, cu cladiri ca de Lego: Rotterdam, numai bun de traversat intr-o jumatate de ora cu o bicicleta ruginita, cu banda Super-VHS in loc de lant, pe care sa o inregistrezi in slow motion pe fata visurilor tale, mereu alta, mereu blonda, cu nas carn si ochi senini. De fapt, aici toata lumea are lumina intre pleoape si nu te lasa sa-ti bei cafeaua singur decat daca iti doresti asta in mod expres. Si nu, nu-ti doresti, nu respingi zambete si povesti vii, mai ales daca ai viata in sange si nu facebook.
Si daca tot m-am razvratit impotriva digitalizarii, saptamana trecuta mi-am scaldat urechile in North Sea Jazz Festival, un fel de Ipod din lemn in care incap cam cincizeci de trupe live pentru fiecare zi de weekend olandez. Printre ei Dianne Reeves, Earth, Wind & Fire, Caetano Veloso, Sonny Rollins, Diana Krall, Herbie Hancock, Chick Corea, Macy Gray si Stevie Wonder. Bineinteles, ei au fost uriasi. Taci, ii asculti, ii asculti si te inchini. Surprizele au iesit insa din ouale mici.
Caro Emerald, de exemplu, este o grasuta cu tzatze medii si fund mare, venita de colea, de la Amsterdam, escortata de tobar, basist si chitarist, dar si de un DJ cu doctorat in scratch, un trompetist, un saxofonist si un… acordeonist! Dansezi dupa cum iti canta ea, pana cand, epuizat, arunci primele zece tokens pe bere rece la pahar. Norah Jones, in schimb, a cam sforait la microfon, iar sforaielile nu aveau nici coaie, nici piper. Poate ca numai “Chasing Pirates” a mai salvat-o de la injuratura internationala a post-comentatorului de youtube.
Cu o camasuta albastra, cravata rosie si pantaloni albi, cu o voce perfecta si glume bune, Matt Dusk iti demonstra ca in sala nu existau femei cuminti trecute de 40 de ani. In ochii doamnelor se citea numarul camerei de hotel si ora la care sotii plecau la alergat in parc, iar pe buze aveau tatuate buzele tale. De mic mi-am dorit sa-i vad live pe The Roots, dar sa si primesc la final un bat de toba semnat de ?uestlove, care tocmai si-a facut trupa cu Amy Winehouse, n-as fi visat nici dupa sase ore de coffee shop. Poate ca numai colaborarea dintre Nas si Damian Marley m-a mai surprins atat de tare la North Sea.
La Roberto Fonseca, intr-o sala intima si cocheta, pe randul 5, era stransa gashca noastra mare, condusa de Andi Moisescu si de unchiu’ Edy Balasa. Cel mai cristalin pian pe care l-am auzit vreodata, impanat cu saxofon si pasaje de voce cubaneza zgariata de havane. M-am dus in fata sa fac o poza si am incremenit acolo pana cand Victor a venit dupa mine si mi-a soptit: “Bogdan! Esti pe coca?”. “Nu sunt. Dar daca insisti…”. Eram doar hipnotizat. Eram WTF???!!!
Macy Gray este o doamna care face ce vrea din tine de la prima nota, sau, cel tarziu, de la primul “Hey, sexy people!”. Sexy erau si cele doua backing-vocaliste de inima neagra si de toba, dar cu fustitze rosii pana la fund si o mobilitate de sarpe cu clopotei. S-au descurcat de minune si cu puterea absoluta, castigata pentru cateva minute, timp in care Macy a inlocuit costumasul portocaliu cu o rochie argintie de seara. Asa si-a aratat ea respectul pentru “Creep” de la Radiohead, pe care a cantat-o delicccios.
Din pricina finalei Spania-Olanda, care a dat din coate pana si-a facut loc in program, Katie Melua a cantat atat de devreme, incat am fost chiar intimi. N-avea cum sa nu ma remarce in public, publicul ei fiind doar eu si inca doua-trei rusoaice care nu stiau versurile, dar le mormaiau bete. Si, ca sa inchei textul asta cu sala plina, am observat ca Joss Stone isi doreste atat de mult sa fie sexy, incat reuseste al dracului de bine.
Rade des la microfon, isi da capul pe spate, se sterge cu un prosopel intr-un fel care iti aseaza gandul pe savoniera din cabina ei de dus si isi implesteste parul in timp ce canta. Canta tot timpul, vorbeste cantand si nu pot sa va spun de ce, dar sunt absolut sigur ca inainte de concert a tras cu bancnota lui Franklin cateva linii albe de pe oglinjoara, iar asta o facea si mai sexy. Iar la finalul festivalului, Stevie Wonder a intrat pe scena la zece minute dupa golul Spaniei, iar dupa nici cinci minute de cantat, nu mai vedeai strop de lacrima portocalie pe obraz alb si fin.
Citeste si Carla
